┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 107 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, excepţie ridicată de Traian Poienar în Dosarul nr. 7.934/176/2016 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală. Cauza formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 59D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în esenţă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 20 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 7.934/176/2016, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 107 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Traian Poienar într-o cauză penală în care, în primă instanţă, a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunii de tăiere fără drept de arbori. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, instanţa de apel a pronunţat
Decizia nr. 86 din 13 februarie 2019, prin care a admis apelul formulat, a desfiinţat sentinţa penală atacată şi l-a achitat pe inculpat. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că reglementarea
art. 107 din Legea nr. 46/2008 este neconstituţională în măsura în care include în sfera răspunderii penale şi acţiunile specifice exercitării prerogativelor fundamentale ale dreptului de proprietate particulară - posesie, folosinţă, dispoziţie - asupra vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier naţional, vegetaţie asupra căreia o autoritate administrativă sau o altă autoritate statală nu a instituit, cu ştiinţa proprietarului, printr-un act subsecvent legii, o dispoziţie, o regulă, o măsură de restricţionare a acestor prerogative. În concret, sancţionarea penală a proprietarului, care pe fondul său (teren proprietate exclusivă) înfiinţează plantaţii de vegetaţie sau acceptă constituirea prin regenerare naturală de vegetaţie forestieră, pe care apoi o exploatează în folos personal, ca un bun proprietar, contravine
Legii fundamentale. Astfel, în
art. 44 din acelaşi act normativ se afirmă că inexistenţa unui act administrativ sau de altă natură, emis de către o autoritate a statului, prin care să se instituie a anumită restricţie în exercitarea acestui drept (cum ar fi interdicţia de tăiere, de înstrăinare, de cultivare a unei anumite specii sau de instituire de reguli de circulaţie a productului obţinut prin exploatarea propriului teren) dă dreptul acestui proprietar să folosească şi să dispună de bunul produs prin efort propriu, exclusiv potrivit nevoilor sale. Orice restricţionare a proprietăţii, la care se referă
art. 44 din Codul silvic, necesită intervenţia normativă subsecventă a unei autorităţi statale, intervenţie concretizată printr-un act de decizie - de regulă administrativ - care poate fi opus proprietarului şi care, automat, dă dreptul acestuia de a accede la justiţie, în cazul în care consideră că actul restrictiv al dreptului său de proprietate este abuziv, nelegal, inoportun etc. 6. Se arată că în situaţiile subsumate excepţiei invocate, singurul act care ar putea restricţiona dreptul proprietarului de vegetaţie din afara fondului forestier naţional, cultivată sau generată natural pe terenul său proprietate particulară exclusivă, ar putea fi un act de includere într-un amenajament silvic, act administrativ opozabil proprietarului, pe care îl poate asuma ca atare sau pe care îl poate pune în discuţie sub aspectul legalităţii/oportunităţii în faţa unei instanţe independente. Absenţa actului împiedică organele statale să aplice legea arbitrar, iar autorităţile - silvice sau de altă natură administrativă - nu pot invoca argumentaţia că legea penală nu distinge între vegetaţia forestieră din fondul forestier naţional şi vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional. 7. Se mai arată că, în aplicarea textului care reglementează această infracţiune, instanţele judecătoreşti au avut poziţionări opuse. Într-o opinie, cu argumentaţia că unde legea nu distinge nici judecătorul nu poate distinge, s-au pronunţat soluţii de condamnare a proprietarilor care au exploatat în folos personal vegetaţia crescută natural pe terenuri, de regulă lăsate în nelucrare agricolă. S-a motivat că proprietarul trebuia să ştie că există interdicţie penală de a dispune de proprietatea sa, prin simplul fapt al existenţei legii silvice, chiar dacă autoritatea administrativă nu l-a încunoştinţat că vegetaţia creată artificial (prin cultivare) sau natural (regenerare) se supune regimului silvic. Într-o altă opinie, instanţele au pronunţat achitări, întemeiate în parte pe argumentaţia expusă în motivarea excepţiei şi, în parte, pe considerentul că proprietarul se află în eroare asupra unei dispoziţii de ordin civil (includerea prin lege a oricărui tip de vegetaţie în sfera vegetaţiei ocrotite penal). Sa opinat că soluţia constituţională este cea care consacră exercitarea fără nicio restricţie - de asemenea de ordin legal şi constituţional - a dreptului de proprietate. În dreptul penal intern, fapta proprietarului de a dispune, exploata, înstrăina orice bun sau product al bunului nu este sancţionată penal, decât în situaţia excepţională în care acea faptă ar prezenta pericol pentru societate. Este, de pildă, incriminată distrugerea bunului propriu prin incendiere, dar numai dacă produce pericol public, prin vulnerabilizarea proprietăţii sau a altor valori aparţinând terţilor. În acest context, tăierea arborelui cultivat cu efort propriu sau crescut natural pe fondul său nu poate fi considerată o faptă de pericol public. Autoritatea statală administrativă (în speţă, cea silvică) care nu a interzis cultivarea ca fiind o activitate ilicită şi nici nu a contribuit în vreun fel la sporirea valorii fondului prin împădurire nu are legitimitatea legală de a institui reguli privind uzul acestui product. Dacă însă statul iniţiază măsuri - derivate dintr-un interes public, cum ar fi garantarea sau sporirea confortului mediului prin sporirea masei vegetaţiei -, atunci constituirea acestor măsuri, cu referire la terenurile proprietate privată, nu se poate face decât în acord sau cu respectarea intereselor proprietarului. Acest demers se poate constitui în emiterea unui act administrativ (decizie, ordin etc.) care reglementează interdicţiile sau obligaţiile anume dictate de interesul public; în acest caz actul administrativ este opus proprietarului, care îl poate accepta sau îl poate contesta în faţa judecătorului.