examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile
Constituţiei, precum şi
Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor
art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale
art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 şi
29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl reprezintă dispoziţiile
pct. 2 nota 1 din capitolul I din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, în interpretarea dată prin
Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 21 februarie 2020, care au următorul cuprins: - „Nivelul de salarizare prevăzut pentru unităţi clinice se aplică şi personalului de specialitate din direcţiile de sănătate publică.“ 16. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale
art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, ale
art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi ale
art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederilor
art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale
art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului privind dreptul la muncă. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în esenţă, criticile autorului pot fi rezumate în sensul că norma legislativă criticată, aşa cum a fost interpretată de instanţa supremă, discriminează personalul cu statut de funcţionar public încadrat în serviciul de control în sănătate publică din direcţiile de sănătate publică, cu pregătire profesională superioară în medicină şi confirmare în specialităţile medicale de igienă, medicina muncii şi sănătate publică, denumit în continuare personalul, faţă de alţi salariaţi ai acestor direcţii. Tratamentul diferenţiat constă în faptul că personalul nu este considerat personal de specialitate din direcţiile de sănătate publică. Consecinţa practică a acestui tratament diferenţiat este aceea că personalul nu va fi salarizat potrivit
anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, care reglementează salarizarea medicilor şi, în general, a personalului sanitar din România, ci potrivit
anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, care reglementează salarizarea funcţionarilor publici din România. În fapt, autorul excepţiei apreciază că, din cauza acestui tratament diferenţiat, nu poate să beneficieze de salarizarea mai favorabilă, potrivit
anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, ci este remunerat potrivit
anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017.