. 8. Se arată, de asemenea, că dreptul de a conduce pe drumurile publice este un drept civil, a cărui exercitare poate fi restricţionată numai dacă această restrângere se justifică şi este proporţională cu interesul general ocrotit. Suspendarea dreptului de a conduce în perioada soluţionării unei cauze penale are natura juridică a unei măsuri preventive, prevenţia constând în ocrotirea participanţilor la trafic de influenţa conducătorilor auto care fac obiectul unor cercetări penale, dar care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la soluţionarea definitivă a cauzei. 9. Se face trimitere la Hotărârea din 22 mai 2012, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Scoppola împotriva Italiei, prin care s-a arătat că pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului la vot trebuie să fie luată de un judecător şi să fie temeinic motivată. Se arată că, după pronunţarea acestei decizii, jurisprudenţa naţională a reliefat o nuanţare a interzicerii, ex lege şi fără o analiză de oportunitate şi de proporţionalitate, a drepturilor prevăzute la
art. 64 lit. a) şi
b) din Codul penal din 1969. Astfel, cu atât mai mult, în cazul unei măsuri cu caracter preventiv, care nu are la bază pronunţarea unei soluţii definitive în cauza penală, se justifică intervenţia instanţei de judecată pentru a analiza, de la caz la caz, dacă inculpatul mai poate sau nu exercita dreptul de a conduce, cu respectarea exigenţei echilibrului dintre interesul general şi cel particular. 10. În consecinţă, se apreciază că imposibilitatea instanţei de a proceda la analiza in concreto a fiecărei cereri de prelungire a dreptului de a conduce este de natură să aducă vătămări substanţiale persoanelor bănuite de săvârşirea unor infracţiuni, în privinţa cărora nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare. 11. Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi
Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor
art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale
art. 1 alin. (2), ale
art. 2,
3,
10 şi
29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile
art. 111 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002