având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 8. Prin Încheierile din 13 noiembrie 2017, 20 decembrie 2017, 24 septembrie 2018 şi 17 octombrie 2018, precum şi prin Sentinţa penală nr. 386 din 10 iulie 2018 pronunţate în dosarele nr. 6.946/111/2012*, nr. 3.742/2/2014, nr. 737/64/2016 şi nr. 6.056/111/2017 şi, respectiv, în Dosarul nr. 1.749/63/2017, Tribunalul Cluj - Secţia penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Tribunalul Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi, respectiv, Tribunalul Bihor - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 29 alin. (1) lit. a) şi
b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, în interpretarea dată prin
Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală referitoare la infracţiunea de spălare a banilor, raportat la
art. 10 din aceeaşi lege, excepţie ridicată de Gheorghe Trăsnea şi de Societatea Geomet Industrial - S.R.L., Andrei Ştefan Caunii şi de Octavia Mihaela Vasile, de Costin Iulian Văduvan şi de Daniel-Lucian Merce-Sabău şi, respectiv, de Ion Gabriel Bălteanu în cauze având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorilor excepţiei, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută la
art. 29 alin. (1) lit. a) şi
b) din Legea nr. 656/2002. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, cel puţin pentru următoarele motive: există o suprapunere a textului criticat cu anumite ipoteze care intră sub incidenţa dispoziţiilor
art. 270 din Codul penal, care incriminează infracţiunea de tăinuire; interpretarea gramaticală a textului criticat duce la angajarea răspunderii penale în situaţii imposibil să fi fost avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării lui, cum este cea în care autorul faptei de spălare a banilor este şi autorul infracţiunii predicat; lipsa unei relaţii clare dintre infracţiunea predicat şi fapta de spălare a banilor. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la cea a instanţelor franceze, referitoare la importanţa asigurării de către legiuitor a standardului lex certa ce rezultă din principiul legalităţii, respectiv la Hotărârile din 25 mai 1993, 15 noiembrie 1996 şi 24 februarie 1998, pronunţate în cauzele Kokkinakis împotriva Greciei, Cantoni împotriva Franţei, Larissis şi alţii împotriva Greciei, şi la Decizia din 20 noiembrie 1992 a Curţii de Casaţie din Franţa. Se susţine că preluarea definiţiei legale a spălării banilor din conţinutul unei directive nu înlătură caracterul neconstituţional al prevederilor
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 şi că există state care, pentru a evita lipsa de claritate, cu ocazia transpunerii directivei ce reglementează spălarea banilor, au reglementat în legislaţia internă alte definiţii ale infracţiunii de spălare a banilor decât cea prevăzută de actul european anterior menţionat. Se arată că, în privinţa anumitor ipoteze reglementate, textul directivei se suprapune cu dispoziţiile
art. 270 din Codul penal, aşa încât textele criticate sunt similare cu cele anterior menţionate, ce reglementează infracţiunea de tăinuire, care constă în primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia. Se face trimitere la
Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, potrivit căreia autorul infracţiunii predicat răspunde şi pentru infracţiunea de spălare a banilor. Sunt invocate următoarele două exemple: o persoană care comite un furt şi îşi cumpără o pâine cu banii furaţi săvârşeşte infracţiunea de spălare a banilor, în forma prevăzută la
art. 29 alin. (1) lit. a) şi
b) din Legea nr. 656/2002; o persoană care săvârşeşte o infracţiune de evaziune fiscală neînregistrând în contabilitate o anumită sumă de bani comite şi infracţiunea de spălare a banilor, indiferent ce face cu aceştia din urmă. Se susţine că pot fi date numeroase astfel de exemple în care infracţiunea de spălare a banilor dublează răspunderea penală pentru alte infracţiuni. Se arată, prin urmare, că modalitatea de reglementare a infracţiunii de spălare a banilor nu oferă posibilitatea delimitării acesteia de infracţiunea predicat şi că, deşi prin
Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că infracţiunea de spălare a banilor trebuie să aibă o individualitate proprie faţă de fapta predicat, această precizare este insuficientă pentru delimitarea comportamentelor infracţionale. 10. Se mai arată că dispoziţiile
art. 10 din Legea nr. 656/2002 restrâng incidenţa legii analizate la persoanele fizice şi juridice enumerate în cuprinsul normei anterior menţionate, motiv pentru care nu poate fi stabilit un subiect activ general al infracţiunilor reglementate prin această lege. 11. În fine, se arată că dispoziţiile legale criticate sunt lipsite de previzibilitate şi sub aspectul imposibilităţii de a determina faptele de spălare a banilor care pot fi săvârşite în calitate de instigator, întrucât determinarea calităţii de instigator depinde de previzibilitatea calităţii de autor al infracţiunii. 12. Tribunalul Cluj - Secţia penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Tribunalul Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi Tribunalul Bihor - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că singura critică de neconstituţionalitate propriu-zisă invocată în prezenta cauză vizează calitatea de subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor. Cu privire la aceasta, se arată că dispoziţiile
art. 10 din Legea nr. 656/2002 sunt în acord cu cap. II din aceeaşi lege, denumit „Proceduri de identificare a clienţilor şi de prelucrare a informaţiilor referitoare la spălarea banilor“, şi că acestea statuează asupra destinatarilor normelor relative la acest tip de proceduri şi a obligaţiilor care le revin acestora în aplicarea legii. Se susţine că faptul că prevederile
art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 nu prevăd o calitate specială a subiectului activ al infracţiunii pe care o reglementează nu determină imprevizibilitatea acestora şi nu ridică probleme de constituţionalitate, ci de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale la particularităţile speţei. Se arată că restul argumentelor invocate în susţinerea excepţiei pun în evidenţă chestiuni de interpretare şi aplicare a textului criticat, fără a evidenţia elemente de neconstituţionalitate. Referitor la pretinsa suprapunere între textul criticat şi infracţiunea de tăinuire, prevăzută la
art. 270 din Codul penal, se arată că această susţinere este lipsită de fundament, diferenţa esenţială între cele două infracţiuni, ce decurge din caracterul licit sau ilicit al bunurilor care fac obiectul acestor infracţiuni, excluzând orice confuzie între acestea. Mai mult, se arată că
Legea nr. 656/2002