j) să angajeze numai persoane care, în urma examenului medical şi, după caz, a testării psihologice a aptitudinilor, corespund sarcinii de muncă pe care urmează să o execute şi să asigure controlul medical periodic şi, după caz, controlul psihologic periodic, ulterior angajării;"; - Art. 20 alin. (1) şi (2): "(1) Angajatorul trebuie să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire suficientă şi adecvată în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, în special sub formă de informaţii şi instrucţiuni de lucru, specifice locului de muncă şi postului său: a) la angajare; b) la schimbarea locului de muncă sau la transfer; c) la introducerea unui nou echipament de muncă sau a unor modificări ale echipamentului existent; d) la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru; e) la executarea unor lucrări speciale. (2) Instruirea prevăzută la alin. (1) trebuie să fie: a) adaptată evoluţiei riscurilor sau apariţiei unor noi riscuri; b) periodică şi ori de câte ori este necesar." În opinia autorului excepţiei, textele de lege criticate sunt contrare următoarelor prevederi constituţionale: art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice; art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii; art. 45 privind libertatea economică şi art. 135 alin. (1) şi (2) lit. a) privind libertatea economică. Examinând excepţia, Curtea reţine că, prin adoptarea
Legii nr. 319/2006, legiuitorul a intenţionat să pună de acord legislaţia naţională în materia securităţii şi sănătăţii în muncă cu legislaţia europeană din acelaşi domeniu, respectiv cu prevederile
Directivei 89/391/CEE privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L183 din 29 iunie 1989. Unul dintre obiectivele acestei legi a fost şi acela de a îndepărta răspunderea salariaţilor în cazul nerespectării măsurilor de protecţie a muncii, în contradicţie cu prevederile directivei ce prevăd că unic răspunzător pentru aplicarea măsurilor în cadrul întreprinderii sau instituţiei este angajatorul. Prevederile art. 13 lit. f) şi j) şi ale
art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 319/2006 pun în aplicare tocmai acest obiectiv al legii, prin instituirea unor obligaţii în sarcina angajatorului de a asigura instruirea lucrătorilor şi de a urmări respectarea normelor de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de a angaja persoane care corespund sarcinii de muncă pe care urmează să o execute. Analizând conformitatea acestor dispoziţii de lege cu prevederile constituţionale ce consacră egalitatea în drepturi, Curtea observă că autorul excepţiei porneşte de la prezumţia existenţei unei egalităţi între angajator şi angajat în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile specifice raportului de muncă. Curtea constată însă că această prezumţie face abstracţie de faptul că cele două părţi ale contractului de muncă fac parte din două categorii distincte, având fiecare drepturi şi obligaţii specifice. Astfel, nu se poate susţine că obligaţiile ce îi incumbă angajatorului trebuie să fie însoţite în mod necesar de obligaţia identică a angajatului. Dispoziţiile constituţionale privind egalitatea în drepturi au în vedere aplicarea unui tratament identic la situaţii identice, or, având în vedere cele reţinute mai sus, Curtea constată că, în speţă, tratamentul juridic diferenţiat este pe deplin justificat de situaţia specifică a categoriilor de persoane cărora li se adresează norma legală.